Sort results by
Sort results by

Îți mai aduci aminte?

Carla Alina Buleanu, Rescuer și liniștitor de inimi

Foto Îți mai aduci aminte?

 

„Îți aduci aminte ziua aia de vară? Eram în curte cu mama și cu frații mei, la soare, cu o mică piscină gonflabilă în care ne aruncam unul pe altul. În ultimele zile intraseră mulți oameni în curte. Femei, bărbați, chiar și copii. Se uitau la noi, ne luau în brațe și noi îi lingeam pe nas, apoi ne lăsau lângă mama și plecau. În ziua aia, îmi aduc aminte că tocmai ronțăiam urechea unui frățior, doar ca să-l enervez și să mă arunce în apă, când deodată am auzit scârțâitul porții. M-am întors imediat și te-am văzut. Nu știam cine ești și nici nu înțelegeam ce vrei. Te-ai așezat pe vine și ai strigat ‘Athooos, vino aici!’ Mi-a plăcut vocea ta, iar ‘o’-ul ăla mi s-a părut foarte interesant, așa că am luat-o la fugă spre tine. Am uitat de groapa aia mică din curte, săpată de una dintre surorile mele, și am căzut în ea. M-am ridicat imediat și am continuat să alerg spre tine. Când am ajuns, ți-am sărit cu lăbuțele din față pe genunchi, tu m-ai mângâiat tare-tare pe cap și am început să te miros. Hmmm… miroaseai a scorțisoară, amestecată cu balsam de rufe și puțină benzină. Mi-am dat seama că ai venit cu mașina. Nici nu am apucat să te pup bine pe nas, că m-ai luat în brațe și ai spus ‘Îl iau. Îl iau acum.’ Să știi că n-am fost foarte fericit în timp ce ieșeai cu mine pe poartă, pentru că nici măcar nu apucasem să le spun ‘pa’ mamei și fraților mei.

Îți mai aduci aminte când mi-am făcut prima dată nevoile în casă, pe covor, în living? Ha, ha! Ai făcut ochii mari și ai sunat agitat pe cineva. N-am cum să uit ce spuneai atunci: ‘Să-l cert?! Cum să-l cert? […] Nu pot să țip la el! Aaaa, să-i spun pe nume, după care să-i zic că nu e voie? Aha. Bine. Merci!’ Ai închis telefonul și te-ai întors cu o față serioasă spre mine, dar am văzut că te pufnea râsul. Ai zis de trei ori ‘Athos, nu e voie! Rușine!’, dar nu înțelegeam ce vrei să spui și am început să mă rostogolesc pe covor. N-ai mai rezistat și ai început să râzi cu lacrimi. N-o să uit niciodată ziua aia.

Îți mai aduci aminte când am ieșit prima dată afară, la plimbare? Vaaaai, câte mirosuri erau! Voiam să ajung la toate, iar tu mă trăgeai cu sfoara aia lungă și strigai non stop ‘Athos, Athos!’ După un timp am ajuns într-un loc cu muuulta iarbă și mi-ai spus că acolo e ‘parcul’. Din ziua aia, parcul a devenit marea mea iubire, după tine, normal. Te-ai așezat pe iarbă și mi-ai spus că începem dresajul. Nu știam ce e ăla, dar abia așteptam să aflu! Ai scos din buzunar niște bucățele care miroseau minunaaat și mi-au zis că alea sunt ‘recompense’. Mi-ai dat drumul din sfoara aia, pe care, mai târziu, am înțeles că o cheama ‘lesă’ și am rupt-o la fugă ca să ajung la toate mirosurile din parc. Te-ai speriat foarte tare atunci, dar ai avut răbdare și ai încercat să ma aduci înapoi cu recompense. Ai încercat o dată, de două ori, de zece ori și tot așa, în timp ce ziceai neîncetat “Athos”. La un moment dat, în timp ce fugeam în direcția opusă față de tine, te-am auzit strigând “Athos, vino aici!”, m-am întors, te-am văzut cum îmi faci cu mâna și îmi arăți să mă întorc, iar atunci am înțeles: ‘Athos’ eram eu!

Îți mai aduci aminte când mi-a fost foarte rău în dimineața aia? Nici nu puteam să mănânc. Nu-mi venea să cred… eu să nu mănânc! M-ai urcat imediat în mașină și am mers la veterinar. Acolo ai aflat cea mai proastă veste. Trebuia să intru de urgență în operație pentru că înghițisem o bucată dintr-o jucărie care-mi blocase intestinul. Niciodată nu te simțisem atât de agitat. Niciodată nu te văzusem plângând. Veterinarul mi-a făcut o injecție și am adormit uitându-mă la tine. Când m-am trezit eram acasă și mă durea foarte tare burta. Aveam un fel de bandaj pe jumătate din corp, iar tu dormeai pe jos lângă mine. Au urmat multe zile de mers la veterinar, zile în care stăteam cu un ac înfipt în lăbuță și câte trei ore, dar tu ai stat mereu lângă mine. Într-o zi însă, te-ai ridicat și ai ieșit din cabinet. Doamne, ce m-am speriat! M-am ridicat și, fără să vreau, am tras după mine firul ăla lung care era legat de ac, două scaune de plastic și o masă. Le-am dărâmat pe toate, iar tu te-ai întors într-un suflet. Îmi părea rău, credeam că ai plecat, dar mi-am dat seama că ieșisei doar să vorbești la telefon și m-am liniștit.

Azi, îmi vin toate amintirile astea, una dupa alta. Azi, stăteam în curtea noastră, întins pe iarbă și deodată ți-am simțit mirosul atât de puternic încât am știut că ai ajuns acasă. Sunt convins că m-ai și strigat, dar de ceva vreme nu mai aud nimic. Mai demult te-am auzit spunându-i unei persoane pe stradă că am 13 ani. Habar nu am dacă e mult sau puțin. Oricum ar fi, azi, după 13 ani și ceva, am întors capul spre poartă și te-am văzut. Te așezașesi pe vine zâmbind și mi-ai făcut semn să vin. Ți-am citit pe buze “Athos, vino aici!” M-am ridicat destul de greu și am pornit spre tine. La jumătatea drumului am căzut. Nu, nu era nicio groapă, însă, nu știu de ce, dar picioarele din spate nu mă mai ascultă de ceva vreme. Nu mai pot să alerg spre tine, dar știu că tu mă aștepți oricât ar fi nevoie. M-am ridicat din nou și am ajuns cu inima sărindu-mi din piept de bucurie că te-ai întors. Nu știu cât ai fost plecat, o oră, o zi, nici nu contează. Important e că ești aici, acum.

În ăștia 13 ani, am auzit des în discuțiile oamenilor expresia ‘dacă ar fi să regret ceva, e că…’, iar în timp, i-am înțeles sensul.  Azi, aici pe iarba din curtea noastră, în timp ce mă mângâi și te uiți fix în ochii mei, ți-as spune: dacă ar fi să regret ceva, e că nu pot, măcar pentru două minute, să pot vorbi ca tine, să pot folosi cuvinte la fel ca tine și să-ți spun dintr-o suflare cât de recunoscător îți sunt că, așa cum mi-ai promis, oricât de greu ți-ar fi fost… nu m-ai lăsat niciodată.

Carla Alina Buleanu sunt eu, iar în ultimii ani m-am „specializat” în recuperarea cât mai rapidă a câinilor abandonați de oamenii lor. Unii îmi spun “rescuer”, dar mie nu-mi place termenul, așa că merg pe varianta: “liniștitor de inimi”.

Inimile sunt, evident, animalele, iar rolul pe care mi l-am asumat e acela de a le spune și a le arăta că totul va fi bine, de a le liniști și de a le promite că le voi ajuta să o ia de la capăt, într-o familie care nu-i va mai lăsa baltă niciodată.

În zilele în care plec după un câine părăsit, fie că e în București, sau în țară, mă încearcă tot felul de emoții. Teama că ceva se poate întampla și nu îl pot lua în ziua respectivă, teama ca el să nu fi fost abuzat, iar acum, din cauza fricii să fie greu de transportat, ori manevrat, emoția primei mângâieri, bucuria momentului în care se liniștește în mașină și simte că acum e în siguranță.

Însă, poate cea mai mare emoție vine atunci când ajung acasă după o zi de genul ăsta și câinele meu mă întâmpină la ușă. Happy, fetița mea de 5 ani, sare pe mine, îmi aduce jucăria preferată, mă pupă pe ureche, zâmbește în colțul gurii de bucurie că am venit.

După o zi în care am reușit să salvez un câine abandonat, o iau pe Happy cu mine în pat sau mă așez cu ea pe jos. Stăm față în față, cu nasurile aproape lipite și toate emoțiile adunate în orele de dinainte vin grămadă peste mine. Fără să vreau mi-o imaginez pe ea părăsită, speriată, confuză și… fără mine. Mă adun și încep să îi povestesc ce am făcut, cum arată câinele care azi începe o nouă viață, ce nume nou i-am pus, dacă e fetiță sau băiat, ce culoare are și îi promit că o să-l cunoască și ea într-o zi, atunci când va fi la noua lui familie.

Dar cea mai importantă promisiune i-o fac în momentul în care îmi fixează privirea pentru câteva secunde bune, secunde în care pare ca înțelege fiecare cuvânt pe care i-l spun, iar în clipa aia ea aude, simte și știe că „mami n-o să te lase niciodată”. 
 

Big Hearts Society

Prin intermediul asociației mele pentru protecția animalelor, „Big Hearts Society”, încerc să fac cât mai mulți oameni să conștientizeze responsabilitatea pe care o au în momentul în care aleg să aducă în viața lor un animal de companie. E un pas uriaș care schimbă radical viața unui om.

E o promisiune pe care i-o faci unei ființe vii pentru 10 sau 15 ani, nu pentru o săptămână sau pentru un an. E o promisiune care include timp petrecut împreună, iubire, grijă, sacrificii din partea ta, eforturi financiare, controale regulate la veterinar, tratamente atunci când e cazul, dar și o hrană de calitate.

Observ că tot mai mulți oameni încep să devină conștienți de importanța animalelor în viețile noastre. Mă bucur, de asemenea, că sunt și companii care își îndreaptă eforturile în aceeași direcție. Un astfel de exemplu îl au cei de la Nestlé, care au chiar o promisiune dedicată animalelor de companie. Ei promit să îmbunătățească viața animalelor de companie și pe a celor care le iubesc.